Maya locuia intr-un apartament modest din New York si, pana sa-l cunoasca pe Jason, viata ei era tare monotona. Unica ei distractie erau intalnirile de sambata seara cu prietenele sale, cu care mai iesea din cand in cand la baruletul din coltul strazii. Exact acolo unde, cu doua luni in urma, Maya il cunoscuse pe Jason. Cele doua prietene au simtit ca mor de invidie, atunci cand frumosul necunoscut s-a indreptat cu pasi lenesi spre prietena lor, i-a zambit atat de fermecator incat ti se inmuiau picioarele, si i-a oferit un pahar de bautura. Din acea zi cei doi au ramas impreuna. Maya a simtit ca-si pierde mintile de fericire atunci cand Jason a intrebat-o, dupa o noapte fierbinte de dragoste: "Vrei sa ne casatoritm?"
Nunta lor a fost modesta, fara prea multi invitati. Din partea Mayei au fost prezenti parintii, cateva rude mai indepartate si nelipsitele prietene. Din partea mirelui nu a fost nimeni. Insa il iubea atat de mult incat nu a avut niciodata curajul sa-l intrebe de unde vine, cine este, cine ii sunt parintii si de ce nu ii prezentase vreodata un prieten de-al sau.
"Ar fi trebuit sa fii mai atenta. Cine stie a cata nevasta esti tu si ce droaie de copii o mai avea. Altfel nu se explica de ce nu ti-a vorbit niciodata despre el. De fapt, ce stii tu despre omul asta?", o tachina, invidioasa, una dintre cele doua prietene.
Indoiala si-a facut loc si in sufletul Mayei si, pe masura ce timpul trecea, tot felul de idei ii incolteau in minte. "De ce imi fac atitea probleme? Sunt mai fericita cum n-am fost vreodata si putin mister nu strica", incerca Maya sa-si calmeze banuielile.
La un moment dat, lucrurile au inceput sa se linisteasca, cu atat mai mult cu cat Maya urma sa devina mama, peste trei luni, si atentia ei se indrepta acum spre micul Jason, pentru ca nu concepea sa aiba o fata.
Intr-o seara, Jason a ajuns acasa mult mai tarziu decat obisnuia. Maya statea ca pe ghimpi pentru ca niciodata nu se intamplase ca sotul ei sa intarzie. Jason intra in casa si se aseza in sufragerie, in fata semineului in care focul raspandea o lumina ciudata. Maya s-a asezat langa sotul ei, hotarita sa-i faca o mica observatie, insa privirea lui a facut-o sa-si inghita vorbele. Jason s-a ridicat si a inceput sa umble nervos prin camera. Era pentru prima oara cand Maya a vazut ca avea ceva straniu, nepamantean, in toata fiinta lui. Cand Jason s-a intors spre ea, ochii lui exprimau, in acelasi timp, o multime de sentimente. Durere, mila, dragoste si multa intelegere.
"S-a terminat Maya. Stiu ca indiferent ce ti-as spune, nu te va ajuta prea mult. E tarziu si trebuie sa plec". Inainte de a putea spune ceva, lacrimile au inceput sa curga incet pe obrajii femeii. "De ce Jason? De ce imi faci asa ceva? Glumesti, nu? Credeam ca suntem cei mai fericiti oameni de pe Pamant, credeam ca ma iubesti... Ce se va intampla cu mine, cu copilul nostru?"
Cu greu a reusit Jason sa vorbeasca si, pe masura ce cuvintele curgeau, Maya si-a dat seama ca stia de mult adevarul dar refuzase tot timpul sa-l accepte.
"Nu are importanta cine m-a trimis aici si de unde vin. Dar in nici un caz noi nu va vrem raul. Lumea voastra are o frumusete aparte care nu se poate compara cu nimic din tot Universul. Daca ceea ce simt eu pentru tine se numeste aici dragoste, atunci pot spune ca te iubesc".
Maya incerca din rasputeri sa-si alunge disperarea care pusese stapanire pe ea si sa-si pastreze luciditatea, mintea intreaga. "De ce eu? De ce m-ai ales pe mine?", a intrebat Maya cu o unda de speranta impletita cu egoism.
Jason zambi cald, apoi raspunse sotiei lui :"La noi frumusetea fizica nu reprezinta mai nimic. Avem un alt sistem de valori, in care tu te-ai incadrat perfect". Dupa un moment de tacere, Maya a intrebat: "Ce se va intampla cu copilul nostru, Jason? Cum o sa-l cresc si ce-i voi putea spune daca va dori vreodata sa stie ceva despre tatal sau? Probabil ca nu o sa creada nimic din toate astea".
Cu un ultim efort, Jason raspunse: "Nu te nelinisti Maya. Stiu ca-ti doresti mult un baiat, dar trebuie sa-ti spun ca va fi o fata. Nu va fi nevoie sa-i spui ceva. Ea o sa stie totul si-ti va fi alaturi. Imi pare rau iubita mea, dar acum trebuie sa plec. Poate, intr-o zi, ma voi intoarce. Poate. Te iubesc!"
Cu lacrimile curgandu-i siroaie pe fata, cu sufletul sfasiat si cu multa durere, Maya privea fotoliul gol si cald, pe care statuse sotul ei, cu o secunda in urma. Jason disparuse in aer, fara a lasa o urma, ca si cand nu ar fi existat niciodata in viata ei.
Cat de mult il iubea...
2 comentarii:
Poate ca avem nevoie de martori nepamanteni prin existenta noastra sa intelegem cine suntem si care e rolul nostru pe pamant, poate ca ne ajunge sa privim doi ochi albastri pt a redeveni acea persoana de care uneori ne e dor poate ca toate grijile se duc cu un singur zambet, dar nu stim de ce, de cele mai multe ori preferam sa ne incalcim printre ganduri.
Uneori nu ne mira ca stim ce va fi, alte ori ne jucam si incercam sa vedem daca se poate schimba cate ceva...venim de departe pt a ne regasi tot in noi si uneori dorul de ceea ce suntem face sa ne rasara din umeri, aripi de ingeri, iar fruntile ni se incoroneaza cu nimburi pe care unii, care inca privesc cu ochi de copil ni le vad si ne zambesc.
Eu cred ca din astfel de zambete se cladeste o viata frumoasa.
derbedeule,
Ai retinut ca mi-e dor de mine. Dar nu de copilarie sau adolescenta. Mi-e dor de Catalina de acum doi ani. Virsta nu ma sperie...iar omuletii astia mici sint prietenii mei de cind am invatat sa-mi astern gindurile pe hirtie. Sa fiu nepaminteana?
Trimiteți un comentariu