vineri, 30 iulie 2010

Teama si tradarea




Gandirea umana creeaza ceea ce-si imagineaza.Tocmai de aceea, a-ti pastra ratiunea in mijlocul nebunilor, credinta in mijlocul ateismului, demnitatea in mijlocul oamenilor fara caracter si independenta intre „oile” care se lasa manate cu atata usurinta, este o adevarata performanta. Un miracol dintre cele mai frumoase si greu de savarsit. In majoritatea cazurilor, puterea „mizeriei” de a pata sufletele este mult mai mare decat forta de respingere pe care cred oamenii ca o au. Lipsa de incredere in libertatea pe care i-a garantat-o divina putere il face pe om sa se considere prea slab si uita ca abia aceasta indoiala, teama ca fortele raului sunt mult mai puternice decat poate el duce, il face cu adevarat vulnerabil. Nu poate fi nimic mai placut calaului decat teama care o cuprinde pe victima sa. Convingerea ca raul exista, ii deschide diavolului ferestrele sufletului si frica in fata raului pecetluieste dezastrul, deschizand usa. Solutia oferita de intelepti este zambetul neincrezator. Sa-i spui raului in fata: „Nu zau! Chiar ai pretentia ca-mi poti face rau faca ca eu sa consimt?” dupa care sa razi cu dispret de mutra lui uluita este, pana la urma, cea mai buna cale. Cica in aceste conditii „si dracul plesneste de necaz”.

miercuri, 28 iulie 2010

Lupii fara concurenta


Ingrijirea corpului si a spiritului presupune o activitate severa. Din ce am vazut pina acum, prin ingrijire oamenii inteleg fie o dulce inactivitate care ma trimite cu gindul spre moleseala, fie un soi de reconditionare semiactiva, activitate plasata undeva intre un tratament cosmetic si un sport de perfomanta. Neintelegind ce sa faca, oamenii deformeaza cursul curentilor spirituali si se lipsesc, de buna voie, de singurul element menit sa le stirneasca avintul spiritual. Din fericire insa, in intreaga lume vie exista, ca o compensatie, o trasatura puternica numita instinct de lupta. Trasatura care se trezeste in fiecare fiinta si o ajuta sa rezoneze cu universul spiritual. De la cea mai mica bacterie, pina la uriasii elefanti, vietatile manifesta capacitatea si dorinta de a lupta pentru a obtine ceea ce isi doresc. Cine nu lupta este sortit pieirii. Omul nu face nici el exceptie de la aceasta regula. Conceptele sociale care ii cer individului sa renunte la datoria sa fundamentala, aceea de a fi luptator, sint daunatoare atit omului ci si umanitatii, in general. Lupta inseamna selectie, iar selectia exclude degenerarea. Filozofind, nu ca nu as fi facut-o pina acum, sa ne imaginam ca am fi cu totii o haita de lupi!
Fiind atit de multi, e de la sine inteles ca n-am prea avea ce minca. Ca sa ne hranim, am fi nevoiti sa ne organizam, sa ne impartim teritoriile, sa ne “protejam hrana” prin cumpatare si, de ce nu, sa ne aparam cu dintii drepturile pe care le-am obtinut in cadrul speciei. Lupii de cimpie, obisnuiti sa se hraneasca vinind iepuri, nu ar permite lupilor de la deal, care vineaza caprioare, sa-si extinda aria de vinatoare. In caz ca “muntenii” ar insista totusi, intre ei s-ar da o lupta pe viata si pe moarte. Sa zicem ca ar cistiga lupii de la deal, pentru ca sint mai puternici. Atunci, in mod necesar, lupii de cimpie ar fi nevoiti sa migreze la deal si multi dintre ei, mai ales cei neantrenati, nu ar reusi sa vineze si ar muri de foame. Cei care s-ar adapta, cind ar deveni pe deplin constienti de puterea lor, s-ar napusti asupra lupilor de la ses. Si i-ar invinge, pentru ca acestia, intre timp, ar fi deja molesiti din cauza abundentei hranei si a usurintei de a o captura.  
Daca revenim la scara umana a fenomenului, multi sint cei care nu vor accepta  ca o constringere, precum saracia, de exemplu, poate fi la fel de necesara speciei ca si aerul.
Bunastarea generala, atit de mult mediatizata cindva, nu provoaca decit un soi de moleseala spirituala, care te impiedica sa fii cu adevarat viu. Cind ai de toate, cind „cineva” se ocupa de toate nevoile tale fundamentale, ce nevoie mai ai sa lupti?
Pentru ce? Pentru un mic surplus, si acela indoielnic? Nu e mai comod sa te declari „civilizat” si sa beneficiezi, fara jena, de avantajele cucerite de stramosii tai? Ba da, sigur ca da. Dar, in acest caz, daca intr-o zi vin „lupii de la deal” si te iau la goana din propria ta casa, nu ai de ce sa te miri. E logic sa fie asa. E in firea lucrurilor. Cei puternici dicteaza si isi aleg ce este mai bun. Daca, pentru ca ai avut stramosi de marca, ti se pare normal sa le mostenesti averea si privilegiile, de ce nu te-ai obosit sa inveti sa fii ca ei, un bun luptator? De lene. Asta este singurul raspuns cinstit. Comoditatea poate fi un banal defect, remediabil, ca toate defectele, daca este vorba despre o persoana oarecare. La nivel de societate, este insa o adevarata catastrofa. „Unde esti tu Tepes doamne...” se intreba poetul, acum mai bine de un secol. Instinctul de lupta al omului obisnuit pare sa fi disparut. Dar nu poate sa fie asa. Legile divine spun ca precis nu este asa. Fiecare dintre indivizii unei societati are acest instinct si, cu putina indrazneala, l-ar putea chiar folosi. Singura piedica este, culmea!, o morala prost inteleasa. „Cei care lupta isi oprima semenii”, spun cei care nu se avinta considerind ca sint „nobili si educati”. Totusi, trecind peste faptul ca cei care nu lupta pierd precis, „pacifistii” ar trebui sa inteleaga, cit nu este prea tirziu, ca luptind le fac un bine chiar celor pe care ii infring. Ii obliga sa evolueze sau sa dispara. Si acest proces este nu numai corect, dar si benefic intregii specii umane. Astfel, chiar si lupii fara concurenta s-ar transforma in catelusi si s-ar hrani cu...mincarica de varza acra.

luni, 19 iulie 2010

Cine esti tu?

De multe ori m-am intrebat cine esti tu, cel care " ma citesti"? Vreau ca cred ca esti un om bun pentru ca, in caz contrar, aceste pagini ar fi pentru tine ca o scinteie care ar putea declansa un incendiu devastator sau un pumnal care iti va scormoni in piept, sfisiindu-l cu blindetea lor. Ele iti pot umple imaginatia de himere, dar te poate inalta si pe cele mai inalte culmi. Esti pregatit sa accepti provocarea? Sub aspectul unui colaj de ginduri, intimplari sau informatii s-ar putea ascunde o piatra rara. Esti dispus sa o cauti? Probabil ca da, probabil ca nu. Daca vei ride sau vei plinge, de tine depinde. Intentionez sa lansez, picatura cu picatura, parfumul pe care il cauti.
Sa ne imaginam ca ne-am afla fata in fata. Ce m-ai intreba mai intai? De unde stiu? Sau cum se face? Am sa-ti raspund ca ceea ce cauti se afla la indemina ta. Ai o bagheta? Stii sa ridici mina stinga spre cer si sa-ti pui mina dreapta piept? Ti se pare caraghios? Nu e. Tine in mina stinga bagheta si ridic-o spre cer. Cauta cu ea vibratia care te anunta ca ai directionat-o bine. Daca te vei simti cutremurat de un fior inexplicabil, atunci fii foarte atent la ce va urma. Daca nu vei simti nimic, nu te nelinisti. In fond, nu te vede nimeni si nimeni nu va sti. Sa presupunem insa ca ai simtit ceva. Oricit de slab. Stai putin si savureaza ceea ce ti se intimpla. Vezi ce putere are cuvintul scris? Imediat te-ai apucat de prostii si nici macar nu ai citit textul pina la capat! Poate ca eu glumesc... Poate ca e doar o simpla metoda de a-ti atrage atentia... De fapt, tot ceea ce mi-am propus a fost sa-ti demonstrez ca nu conteaza ce crezi tu ca ar fi bine sa afli, conteaza ca ceea ce afli sa fie adevarat. Dar sa revin la picaturile de parfum. In cea mai mare proportie sint ale mele si tot ceea ce pot sa-ti promit este ca nu o sa-ti ofer nimic din ceea ce mi se pare indoielnic.

vineri, 16 iulie 2010

Iubire neindeminatica


Ma urmareste obsesiv moartea Madalinei Manole. Nu inteleg ce mecanism se defecteaza in interiorul nostru atunci cind luam decizia de a ne curma singuri zilele. Ce ne determina sa nu ne mai iubim? Nu inteleg cum cei de linga noi nu isi dau seama ca, emotional, suferim niste schimbari, avem nevoie de ajutor si nu ne pricepem sa-l cerem. Si nu inteleg de ce toata lumea priveste depresia ca pe o boala rusinoasa.
Concluzii:
Asa cum forta atrage forta, viata atrage viata, binele atrage bine, la fel si iubirea atrage iubire.Uneori insa, in functie de modul in care este confirmata, ea poate produce o forma speciala de dragoste: distrugatoare si teribila, precum ura. Fie ca e fata de noi insine, sau de aproapele nostru. Exista si iubiri care ucid la fel de bine ca ura. Vointa de a iubi sau de a fi iubit este un fel de bisturiu cu care cel indragostit "lucreaza" asupra persoanei pe care o iubeste. Cu acest instrument, indragostitul poate curata cangrenele morale cele mai cumplite sau poate taia portiuni adinci in fiinta iubita, ucigind-o. La limita, se poate intimpla sa nu fie nici o fericire sa fii iubit daca este o iubire toxica, daunatoare.
Solutia, spun unii, este sa te detasezi cit poti de mult de problemele altora. Sa-i ajuti numai daca ei iti solicita ajutorul. Si daca nu o fac? Daca nu au abilitatea necesara? Daca nu realizeaza ca sint pe o panta periculos de alunecoasa?
Oare ajutorul este mai mult decit o simpla lamurire, un indemn, pentru ca, in fond, fiecare trebuie sa aleaga o cale prin liberul sau arbitru. Cica numai atunci are loc evolutia. Recunosc ca cel putin o data in viata asta am avut ginduri criminale (si nu cred ca exista cineva care sa nu fi incercat sentimentul asta), cum recunosc ca nu o singura data mi-a trecut prin cap gindul sinuciderii, crezind ca la momentul acela era solutia optima sa "rezolv" niste probleme. Dar m-am uitat in oglinda, mi-am facut autocritica, mi-am lins ranile in liniste si mi-am revenit. Asta sa insemne evolutie? Care este sensul suferintelor pe care le induram? Tot evolutia? De ce ne inchidem ermetic supapa catre fluidul binelui, preferind mai degraba sa murim decit sa o deschidem? Intrebari. Intrebari fara raspus. Poate ma ajutati voi. Pe mine ma doare neputinta.
Dumnezeu sa va odihneasca si va ierte, Madalina si Bogdan. Este loc aici si pentru tinarul buftean Bogdan Cozma a carui stea s-a stins in aceeasi zi cu a Madalinei.